1. Soarta unei glume nu depinde de gura care o spune, ci de urechea care-o ascultă. (Shakespeare)
2. Numai oamenii fără Dumnezeu se simt singuri.
3. Căci sfinţii nu vorbesc - vorba este a oamenilor, ei cuvântă. Deci, să-i dăm drumul :
"Mi-ar fi cu neputinţă să alcătuiesc stihuri, până când nu simt în inimă ceea ce scriu. Cuvintele stihurilor izbutesc din inimă, ca nişte scântei dintr-o cremene, dar asta se-ntâmplă numai atunci când cremenea inimii este lovită de amnarul durerii sau al bucuriei, al mustrării pentru păcate sau al recunoştinţei faţă de milostivul Dumnezeu... Când scriu ceva mai mişcător, simt o durere la inimă, ca şi cum stihurile ar fi nişte fărâmituri, desprinse din însăşi inima mea zdrobită, de aceea şi cuvintele curg insoţite de lacrimi uneori. Dar rucodelia mea nu se-ntreabă aici, pe piaţă... Acum, lumea, săraca, este tare grăbită."
Aşa a cuvântat unul dintre cei mai noi sfinţi români şi ai întregii lumi creştine: Sfântul Ioan Iacob Românul, din Horeza.
4. Suferinţa, în comunism, aparţinea celor închişi, iar sensul ei creştin, dispreţuit şi considerat o ratare. Ca să scapi de suferinţă, arma lor de şantaj, şi se propunea colaboraţionalismul, compromisul fiinţei, iar în lagărele dure, hulirea lui Dumnezeu şi a credinţei - exerciţiul fusese făcut în timpul revoluţiei franceze, când creştinii au fost internaţi de către revoluţionari într-un spital de nebuni.
5. Suferinţa lui, a omului modern, este înconjurată de analgezice; a creştinului era poarta către Dumnezeu . Una cu sens paralizat în biologie, cealaltă, ca scară către Ziditor.
6. Credinţa e ca o pasăre cu două aripi; eu sunt o aripă, tu eşti o aripă. Ne rugăm şi zboară.
7. Gândiţi-vă că cel mai ortodox şi cel mai fulminant vers din literatura română: "Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată", al lui Mihai Eminescu, afost transformat, pe parcursul istoriei, în: "nu credeam să devin şmecher vreodată", "nu credeam să fur vreodată", "nu credeam să învăţ a mă strecura ca o libarcă printre ăştia".
" Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată" este jertfelnic. Acolo este tonusul neamului românesc şi acolo trebuie să ne întoarcem noi. Restul - de asta zic că este nevoie de dicţionarul român-român - este, cum s-ar spune, "imaginea României în lume". Nu e nici o imagine. Este icoana neamului în faţa lui Dumnezeu. Şi dacă la această icoană tu te închini, restul vine.
8. Demnitatea creştină nu este a chipului omului în om, ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu în om. Şi, dacă aţi observat, omul, şi mai cu seamă creştinul, de regulă, când i se întâmplă lucruri care-l afectează doar pe el, le rabdă. Dar, când se întâmplă lucruri care mutilează chipul lui Dumnezeu din el, atunci luptă, luptă până când ajunge martir.
Acest chip al lui Dumnezeu din om este suportul demnităţii creştine. Demnitatea creştină ne-a fost dată de Iisus Hristos. Venirea Lui înseamnă momentul crucial, de fapt, de recâştigare a demnităţii.
9. Mai demult erau cruci de lemn şi suflete de aur; acum sunt cruci de aur şi suflete de lemn.
10. România e poligon de tragere. Tragem cu ai noştri în ai noştri. E ca la cancer, care te distruge cu propriile tale celule.
11. "Proprietatea de bază a inimii este structura sa musculară, iar principala proprietate a unui muşchi este faptul că noi nu-l înţelegem. Cu cât ştim mai multe despre ele, cu atât înţelegem mai puţin; şi se pare că vom şti totul şi nu vom înţelege nimic", sunt cuvintele unei mari personalităţi a medicinii secolului XX. Puneţi în locul inimii identitatea şi veţi avea acelaşi răspuns.
Comentarii
Trimiteți un comentariu