- Dragostea era legată mai mult de absenţa decât prezenţa partenerului: trăia ducând lipsa tânărului, petrecea ore în şir imaginându-şi despre ce aveau să stea de vorbă la următoarea întâlnire şi-şi amintea fiecare secundă când fuseseră împreună, străduindu-se să descopere să descopere ce făcuse bine sau ce greşise.
- Când ne întâlnim cu cineva şi ne îndrăgostim, avem impresia că întreg universul este de acord.
- Dragostea e în primul rând un izvor de suferinţă.
- Gata cu nevoia de bărbaţi, cărora le place trupul femeii, dar îi dispreţuiesc inima.
- Scopul meu este să înţeleg dragostea. Ştiu că eram vie când am iubit şi mai ştiu că tot ce am acum, oricât ar părea de interesant, nu mă entuziasmează.
Dragostea însă e teribilă: le-am văzut pe prietenele mele suferind şi nu vreau să mi se-ntâmple şi mie aşa ceva. Ele, care înainte râdeau de inocenţa mea, acum mă întreabă cum de reuşesc să-i domin atât de bine pe bărbaţi. Surâd şi tac, pentru că ştiu că remediul este mai rău decât durerea: pur şi simplu nu mă îndrăgostesc. Pe zi ce trece, văd şi mai limpede că bărbaţii sunt fragili, inconstanţi, nesiguri, surprinzători... până şi unii taţi ai acestor prietene mi-au făcut propuneri, am refuzat. Înainte eram şocată, acum cred că totul ţine de natura masculină.
Deşi scopul meu e să înţeleg dragostea, deşi sufăr in cauza persoanelor cărora mi-am încredinţat inima, văd că cei care mi-au atins sufletul n-au reuşit să-mi trezească trupul, iar cei care mi-au mângâiat trupul n-au reuşit să-mi atingă sufletul.
- Dacă e să fiu credicioasă faţă de cineva sau de ceva, în primul rând trebuie să-mi fiu fidelă mie însemi. dacă e să caut dragostea aevărată, mai întâi trebuie să mă satur de iubirile mediocre pe care le-am întâlnit. Puţina mea experinţă de viaţă m-a învăţat că nimeni nu e stăpân pe nimic, totul este o iluzie - şi asta e valabil de la bunurile materiale până la bunurile spirituale. Cine a mai pierdut o dată un lucru pe care îl socotea garantat (ceea ce mi s-a întâ'mpălat de-atâtea ori) învaţă până la urmă că nimic nu-i aparţine.
- Îşi petrecuse mare parte din timp zicând "nu" unor lucruri la care i-ar plăcea să zică "da", decisă să trăiască numai experienţele pe care le putea ţine sub control.
- Montagne-russe-ul e viaţa mea, viaţa este un joc dur şi halucinant, viaţa înseamnă salturi cu paraşuta, înseamnă risc, înseamnă să cazi şi să te ridici, înseamnă alpinism, înseamnă voinţă de a ajunge în punctul tău cel mai înalt şi a te simţi nemulţumit şi neliniştit când nu reuşeşti să o faci. [...]
- Viaţa sa, în ciuda aparentei libertăţi, era un şir nesfârşit de ceasuri în aşteptarea unui miracol, a unei iubiri adevărate, a unei aventuri cu acelaşi final romantic pe care-l văzuse mereu în filme şi despre care citise în cărţi.
- Dragostea era primul lucru capabil să schimbe total viaţa unei persoane de la o clipă la alta. Exista însă cealaltă faţă a monedei, un al doilea lucru care face ca fiinţa umană să urmeze o cale total diferită de cea plănuită: se numea disperarea. Da, poate dragostea ar fi în stare să-l transforme pe cineva; disperarea operează însă această transformare mai repede.
- În dragoste, nimeni nu poate leza pe nimeni; fiecare dintre noi e răspunzător pentru ceea ce simte şi nu putem da vina pe altul pentru asta.
M-am mai simţit rănită când i-am pierdut pe bărbaţii de care m-am îndrăgostit. Astăzi sunt convinsă de faptul că nimeni nu pierde pe nimeni, fiindcă nimeni nu posedă pe nimeni.
Asta e adevărata experienţă a libertăţii: să ai lucrul cel mai important din lume, fără a-l poseda.
- Cine e îndrăgostiti face dragoste tot timpul, chiar şi atunci când nu face. Când trupurile noastre se întâlnesc este doar revărsarea din ceaşcă.
- Sexul poate fi utilizat ca oricare drog: ca să fugi de realitate, ca să-ţi uiţi problemele, ca să te relaxezi. Şi, ca toate drogurile, e o practică nocivă şi distrugătoare.
- Se găseşte în viaţa noastră cotidiană, în suferinţa ascunsă, în renunţarea la dragoste, când dăm vina pe aceasta pentru falimentul viselor noastre. Durerea sperie când îşi arată adevărata faţă, dar e seducătoarea când e înveşmântată în sacrificiu, renunţare. Sau laşitate. Omul, oricât ar respinge-o, găseşte totdeauna un mijloc de a conveţui cu ea, de a-şi face din ea o parte a vieţii.
- Soldatul merge la război ca să-şi ucidă duşmanul? Nu: merge ca să moară pentru ţara lui. Femeii îi place oare să-i arate soţului cât este de mulţumită? Nu: vrea ca el să vadă cât i se devptează, cât suferă ca să-l vadă fericit pe el. Soţul se duce oare la muncă socotind că-şi va găsi împlinirea personală? Nu: îşi pune în joc sudoarea şi lacrimile pentru binele familiei. Aşa se întâmplă: copii care renunţă la visele lor ca să-şi bucure părinţii, părinţi care renunţă la viaţă ca să-şi bucure copiii, durerea şi suferinţa justificând ceea ce trebuie să aducă doar bucurie: dragostea.
- În toate limbile există o aceeaşi zicală: ce nu văd ochii, inima nu simte. Ei bine, eu afirm că nimic nu este mai fals; cu cât sunt mai departe sentimentele pe care încercăm să le înăbuşim şi să le dăm uitării, cu atât sunt mai aproape de inimă. Dacă suntem în exil, vrem să păstrăm cea mai neînsemnată amintire despre rădăcinile noastre, dacă suntem departe de persoana iubită, fiecare persoană de pe stradă ne trezeşte amintirea ei.