- Sfinţenia în sine nu e interesantă, ci numai vieţile sfinţilor; procesul prin care un om renunţă la sine şi apucă pe căile sfinţeniei ... Dar procesul prin care cineva devine hagiograf? A merge pe urmele sfinţelor ... a-ţi umezi tălpile prin lacrimile lor ...
- Simbolul inimii este pentru echivalentul lumii. Inima ca univers - întinderile ei ca dimensiuni cosmice - e sensul adânc al sfinţeniei. Totul se petrece în inimă.
- Ochiul are un câmp redus; el vede totdeauna din afară. Dar lumea interioară a inimii, introspecţia este singul proces de cunoaştere. Câmpul vizual al inimii? Lumea plus Dumnezeu plus neant. Ochiul poate mări; în inima totul e mare.
- De ce vor fi îngerii reci ? Fiindcă n-au sex? Se poate. Dar şi fiindcă trăiesc dincolo de soare. Iată de ce nici sfinţii nu au sânge cald. Nu el, ci durerile le-ncălzesc inimile. Căci durerile ne dispensează de soare.
- Parcă tot mai bine era fără sfinţi. Ne-am fi văzut atunci fiecare de treburile noastre şi eram veseli de imperfecţiune. Prezenţa lor însă creează complexe de inferioritate, dispreţ şi invidii nefolositoare. Lumea sfinţilor este o otravă cerească, a cărei virulenţă creşte pe măsura singurătăţilor noastre.
- Adevărurile ar trebuie să fie uşoare, să nu cântărească lucrurile, pentru a nu ne mai cădea ca greutăţi în suflet.
- Moarte n-are sens decât la oamanii care au iubit pasionat viaţa. [...] Cine a învins moartea a învins şi viaţa. Căci ea nu este decât alt cuvânt pentru această frică. Numai bogaţii simt moartea; săracii o aşteaptă.
- Există o întreagă gamă a melancoliei: începe prin surâs şipeisaj şi sfârşeşete în dangăt de clopot spart în suflet. De aici, gustul diferit al lacrimilor.
- Întregul creştinismul nu este decât o criză de lacrimi a omenirii, din care nu ne-au mai rămas decât urmele sărate şi amare.
- Pentru noi, moartea este o surprită dureroasă şi înspăimântătoare. De aici, frica şi dramatismul.
- Creştinismul - o adevărată avalanşă de indiscreţii metafizice - a introdus moartea, suferinţa, pe Isus şi pe Dumnezeuîn treburile de fiecare zi ale oamenilor, în politică, în afaceri, în câştiguri şi în pierderi. De aici, s-au născut crize de conştiinţă, unele peste altele, - într-o adevărată arhitectură de disperări.
- Îngerii văd tot, dar nu ştiu nimic. Nişte anafabeţi ai perfecţiunii. N-au avut nici măcar curiozitatea să asculte tentaţiile şarpelui sau să-l întrebe pe Adam de cauzele eliminării sale.
- Sfinţii nu ştiu carte. Atunci de ce scriu aşa de frumos? Să fie numai inspiraţia de vină? Fapt este că ei au stil de câte ori descriu pe Dumnezeu. Uşor să scrii din şoptite, cu urechea în gura lui. Operele lor au o simplitate supraomenească, Dar, nedescriind pământul, ei nu pot fi numiţi scriitori. Lumea nu-i acceptă ca atare, fiindcă nu se poate regări în ei.
- Crearea lumii nu-şi are altă explicaţie în afară de frica de singurătate a lui Dumnezeu. [...] Dumnezeu pare atât de apăsat de chinul singurătăţii, că şi-a inventat sfinţii - pretexte de dialog - pentru a-şi descărca povara izolării.
- Iubesc poeţii, fiindcă nu ajung şi nu vor să ajungă la nimic. Poezia lor nu duce nicăieri. Atâta inutilitate în armonie! Este un mare blestem a-i înţelege. Înveţi prin ei să nu mai ai ce pierde.
- Nimic nu "înfloreşte" în Dumnezeu. Este un teren sterp, ce se îngraşă din oftaturile pământului. Pe întinderile lui cresc spini, florile de dincolo ale înfrângerilor de aici. Dumnezeu este un fior pur, crescut din toate deşerturile spaţiului şi ale sufletului, spre a le completa în sensul infinitului...
- Toată viiaţa nu este în fond decât o serie de obsesii ce trebuie lichidate. Ne hrănim câtăva vreme din ele, până ne scârbim şi apoi facem toate sforţările pentru a le elimina. Conţinutul existenţei noastre este o substituţie continuă de obsesii, la care aderăm cu o mai mare sau mai mică intensitate. Cele în care am turnat mare pasiune constituie amintirile şi culmile prin care ne descurcăm în trecut. Iubirea, moartea, Dumnezeu sau sfinţenia, ce sunt ele dacă nu obsesii reversibile ? Căci din moment ce nu le putem extirpa din conştiinţă, reziduul germinează şi reface cu timpul conţinutul obsesiei. În vidul lichidării renaşte o pulsaţie nuă, forma având latenţă continuă. Viaţa însăşi ce este, dacă nu o obsesie cu p reversibilitate mai mare ? Dumnezeu, moartea, sfinţenia, iubirea etc. sunt obsesii circumstanţiale; numai viaţa este o obsesie periodică ...
- Sfinţii plâng... şi eu le comentez lacrimile. Atât ne-a mai rămas: să "scriem" despre ele. Toate lacrimile au fost plânse.
- Sfinţii sunt mai banali decât poeţii, deşi fac fapte mai extraordinare decât ei. A fi nebun în numele a ceva nu e mare lucru. Nu apelează toţi sfinţii la iubire şi suferinţă pentru a-şi scuza nebuniile? Poeţii nu fac apel la nimic şi nimeni.
- Datoria unui om singur este spfie şi mai singur.
- Plictiseala este forma cea mai elementară de suspendare a timpului.
- O culoare este o stare de sufelt. Într-o sensibilitate nuanţată şi excitabilă, toate culorile inspiră tonalităţi afective, încât putem traduce viaţa sufletească într-o gamă cromatică. Pe atâţi oameni îi lasă indiferenţi un amurg; dacă însă pe alţii îi scoate din ei înşişi, faptul se datorează numai dispoziţiei în care te transpune un anumit gen de culori. Într-un lume de lumină pură, viaţa sufletească ar fi omogenă şi ar avea o singură dimensiune. Absenţei obiective de culoare i-ar corespunde un alb psihic. Eterogenitatea sufletească ar fi fost învinsă şi am asista fie la un extaz continuu, fie la un zero afectiv.
- Creştinismul a conceput Judecata de Apoi ca sensul final al istoriei. La o dată oarecare, se vor cântări destinele şi succesiune a temporală se va totaliza într-o actualitate implacabilă. Toate fiinţele se vor prezenta ca să dea socoteală. După ce Dumnezeu a găsit că s-au perindat destule, convoacă istoria întreagă. Se ţine şedinţă cu devenirea, vreau să spun cimitirele... Deşi ideea Judecăţii de Apoi este absolut ininteligibilă şi o provocare făţişă oricărei înţelegeri, ea constituie o caetgorie necesară de explicaţie a nimicului nostru. Fie în formă religioasă, fie profană, reprezentarea unei rezolvări finale a istorie este constitutivă spiritului. Astfel ia caracter de destin ideea cea mai absurdă ...
Comentarii
Trimiteți un comentariu